Atelierul. Întâlnirea cu marii artiști

1942


„Nu știu precis în care din anii aceia [1926] am văzut pentru prima dată o expoziție personală Tonitza, știu doar că a fost un moment care m-a obligat să-mi pun întrebări asupra multora din prejudecățile de care trebuia să mă emancipez. Încercam să evadez din șabloanele învățate la școala paternă. În mine mijeau viziuni noi. Simțeam pe undeva că sunt altul. Aveam antene cu care sesizam ceiace era nou și interesant.”

„Nicolae Tonitza a fost primul meu maestru în adevăratul înțeles al cuvîntului, primul ale cărui pareri și sfaturi au trezit adevăratele rezonanțe din mine, pe care nimeni înainte nu le-a sesizat și nu m-a ajutat să le dau viață. El susținea că pictura nu se poate învăța cu profesor, ca vioara și pianul… «După ce ai deprins alfabetul și gramatica picturii lasă-te în voia instinctului și a intuiției, a observațiilor și a lecțiilor marilor maeștrii. Asta-i tot! A… spunea, era să uit, îți mai trebuie ceva… o mică scânteie… de geniu».”

1953

1953


„La doi ani de la plecarea definitivă din Iași [1952] preocupat aproape în exclusivitate de ilustrațiile de carte eram prea puțin cunoscut ca pictor și în special ca portretist. Urmărit de această idee într-o zi i-am mărturisit lui Sadoveanu dorința de a-i face un portret iar el a acceptat cu bunăvoință să-mi pozeze. Prestanța fizicului ce amintea figura unui «doge venețian» mă exalta și mă purta până la marii portretiști ai Renașterii, Tintoretto, Tizian sau Veronese în luptă cu dimensiunile eternității.”

1986

1988

1985

1986


„Trebuie să încep cu mărturisirea că sunt la prima mea călătorie peste graniță [1955]. Muzeul, pentru un pictor, și mai ales pentru unul care își verifică aici experiența anilor, oferă posibilitatea unei confruntări decisive…

De aceea, din tot ce poate cuprinde ochiul în peregrinarea prin fața pereților acoperiți cu pânze pictate la diferite epoci, pictate în zeci și zeci de maniere, în diferite școli, ici, colo, foarte des întâlnești înrudiri ciudate, care apropie veacurile, străbat granițele și demonstrează în mod definitiv că, în ciuda atâtor feluri de a picta, există un singur fel de pictură.

Și pictura aceasta aș putea-o numi fără vârstă. O întâlnești în sala unde, din cadrul ei mic, «Femeia cu scrisoarea» a lui Vermeer atrage ca un miraj ochiul sau dincolo, unde Rembrandt domină cu mica lui Saskia, sau cu emoționanta și inegalabila „Întoarcere a fiului risipitor”, o culme la care te oprești vrînd nevrînd și în fața căreia stai chiar dacă ești dușmanul clar-obscurului sau al celei de-a treia dimensiuni.

1972


Lumina zilei va străbate mereu și azi ca și atunci pe vremea lui, prin ochiuri de geam și va cădea la fel pe chipurile oamenilor, pe obiecte de metal, pe faldurile matăsurilor sau ale catifelelor, va desena pe ziduri umbre adânci sau ușoare. Lumina va lupta cu întunericul după aceleași legi imuabile spre a-și cuceri fiecare hegemonia.”

…Am deasupra pe peretele balconului din atelier un afiș cu portretul «Cavalerului» cu mâna la piept de Greco. Mâna plasată pe fondul negru al hainei cred că e una din cele mai mari minuni ale picturii. Îmi place să pictez portret cu mâini, picioare și gândul îmi zboară la venețieni, la Tizian și la Greco. Mă zbat între fantasmele lor… plus ale lui Bassano…”

1957


„«Portretul de fată în roz» din 1957 e pictat imediat după una din călătoriile mele în Italia. Poate amintirea «Englezului» de la Pitti, poate tentația de a încerca riscurile portretizării unei frumuseți feminine care cere o deosebită înțelegere picturală, evitându-se mondenitatea banală a fizicului, mă face să concep un portret simplu, poate unul din cele mai simple ale mele, intenționând să realizez o imagine de o obsedantă prezență. Mâinile sunt sugerate atât cât să dea putința de a visa îndelung în fața lor.”

„Sâmbătă s-a deschis la Dalles expoziția retrospectivă Henry Moore. De atunci în fiecare zi mă duc și stau o oră în tovărășia bronzurilor, pietrelor și desenurilor magnifice. Neobișnuit de tulburătoare retrospectiva m-a trezit aproape brutal din conformismul meu mărunt și se pare că mă va lăsa multă vreme devastat de dureroasa ei frumusețe, aproape înfricoșătoare…”

„În sălile cu Picasso, mă strecor minuscul, trist si fericit, tulburat. Frumusețea se naște aici din paradoxuri. Nu știi bine nici de ce îți place, nici de ce nu-ți place, și de ce uneori te revolți. E poate secretul genialității. Dacă ai ști precis, n-ai mai avea de ce să te strecori minuscul ca aici, ca în Capela Sixtină sau în fața lui Greco.”

„Adulat, contestat, devenit prea mare pentru a se mai sinchisi de părerile celor din jur, într-o permanentă neliniște, a fost o viată întreagă stapânul gloriei sale, gustând către sfârșit plictisul de a fi devenit o prețioasă semnătură plătită scump. Omagiez în personalitatea lui ultimul geniu al picturii revoluționare, al artei unui întreg secol, integrat deplin în viața epocii sale. Geniul lui Picasso trebuie cântărit cu măsura valorilor create de el, măsura însăși a epocii sale. Acesta este fenomenul Picasso.”

1987


„Afinitățile puternice, rămase din anii copilăriei și adolescenței până azi, sunt legate de câteva mari drame ale picturii: delirul extatic al lui El Greco, conflictul umbră-lumină rembrandtian, monștrii și coșmarele goyești, luciditatea insolită a transei lui Van Gogh, lumina interioară a pânzelor lui Luchian și Tonitza, echilibrul compozițional pe asimetrii la Petrașcu. Toate acestea m-au ajutat și mă ajută încă să mă izolez lângă Sfinții mari ai picturii.”

1984

1985


„M-am întrebat de nenumărate ori de ce unul sau altul stăpânesc imaginația mea și efortul de a mă depăși fără să încerc să fiu altceva decât sunt și vreau să fiu. M-am întrebat de atâtea ori și m-au întrebat și alții de ce m-am oprit de exemplu la El Greco, la Rembrandt, la Goya și mai ales de ce dintre sfinții mei aleși Rembradt îmi este cel mai aproape. Am răspuns întotdeauna ca și acum: este cel mai mare pictor pământean care a știut să coboare cerul aproape, să populeze pământul cu îngeri ce vin și pleacă înapoi dincolo de nori, că a știut să acorde titluri de noblețe sărăcimii împodobind-o cu mătăsuri, lanțuri de aur, catifele, că a pictat eternitatea luptei umbrei cu lumina și că a știut să descopere misterul întâlnirii lor. La toți am găsit ceiace căutam în profunzime cu ajutorul celor șapte culori, drama contrastului etern ce ne stăpânește.”

1971

1973

1986

1985

1985


„La Amsterdam, pe o zi de ploaie olandeză, m-am dus să-l văd la Rijcksmuseum [1964]. «Rondul de noapte», «Șindicii», «Logodnicii evrei», «Autoportretul cu turban alb». Mă strecor tăcut în fața lui și rămân cât pot mai mult cu gândul la complicata noastră meserie. Rembrandt este altceva decât stăpânitorul clar obscurului. E altceva. Nimic nu s-a demolat în esență de la vremea catifelelor. Sunt plin astăzi de Rembrandt!”

1985


„«Rondul de noapte»… E întradevăr uluitoare și neobișnuită această pânză mare în ramă întunecată. Conflictul întuneric-lumină (clarobscur speculat admirabil) susține o idee a monumentalului pe care risipa de forme pe o suprafață mare nu o alterează deloc.”

1986


„Îmi șoptesc numai mie. Toate lucrurile astea le stăpâneasc așa de bine cu 300 de ani mai târziu când nu-și mai au nici un rost. M-am uitat la ele cu niște ochi ce cunosc secretele mesteșugului acesta inutil…”

1985

1985


„Într-o după amiază de duminică, 26 septembrie 1965… În capul meu se învălmășesc imagini peste imagini, mica «Coborâre de pe cruce» a lui Rembrandt de la National Galery din Londra, minunea aceea lucrată cu griuri cu pasta așternută într-un ceas de demență creatoare…”

„Albumul intitulat «Eu jucându-mă de-a Rembrandt», început în iarna 1985, a fost lucrat cu pasteluri de ulei, a căror tehnică îmi este foarte la îndemână, s-a născut din fantezia ce m-a tentat a interpreta ceea ce am ales din reproducerile alb-negru după lucrările marelui olandez – a fost o muncă de creație ce a durat aproape trei ani.”

1985

1985

1986


„Cineva m-a întrebat: De ce faci aceste desenuri cu atâta pasiune? Ca să-mi fac mâna, am răspuns, așa cum un pianist își face rugăciunea de dimineață exersând câteva pagini din J. Sebastian Bach. Rembrandt este o mare lecție de portretistică, de compoziție, de paletă, de mister, de dialog al umbrei cu lumina…”

„Mă gândesc mereu la dialogurile unor instrumente dintr-o orchestră, la frazele rostite de violoncel, de vioară sau de fagot, la răspunsul dat de un oboi, la pauzele atât de epresive și necesare, la așteptările acelea înfricoșătoare înainte de izbucnirea unui «Rondo». Ce altceva este pictura?”