„Mama se numea Matilda Ciortuș. Ciortușii erau și sunt destul de numeroși în părțile Bozoviciului. Bunica era de origină germană – din Steierdorf – se numea Zeller. Bunicul era însă român din Bozovici.”

„Tatăl meu s-a născut în 1863 în Caransebeș, a fost pictor, și a trăit până în 1952. Cu ajutorul unui om bogat, un anume conte ungur von Bissingen, care-i descoperise aplicațiile ce avea pentru pictură a plecat la Viena prin anii 1893-94 unde a urmat cursurile Academiei de Artă de acolo.”

„Cele mai vechi și estompate aduceri aminte ale copilăriei sunt legate de atelierul de pictură al tatălui meu din orașul Craiova, strada Severinului nr. 5 bis, unde am deprins, încă înainte de a învăța să scriu și să citesc, alfabetul și gramatica elementară a desenului și picturii.”

„Mi se pare că tot aici am pictat primul meu peisaj. E vorba de o casă cu un plop… aveam trei sau patru ani. S-a făcut multă vreme caz în familie de această operă a mea.”

„În consecință, înainte de a fi împlinit șase ani, m-am văzut instalat la un șevalet propriu la care desenam zilnic folosind figuri de gips, învățând după metode clasice să observ și să proporționez, să valorez și în plus «să colorez» în alb și negru cu o bucată de cărbune.”

„Probabil că era 1912 când, la Craiova, a venit familia regală ca să inaugureze Monumentul Independenței din Parcul Bibescu. Pe vremea aceea un eveniment ca acesta însemna «ceva». Îmi amintesc că la școala noastră s-a organizat un fel de serbare, familia regală urmând să vină în trecere pe acolo. Eu am fost așezat la un chevalet și pus să pictez când va trece regina. Tata era lângă mine îmbrăcat în redingotă. Regina a trecut, mi se pare că m-a mângâiat pe păr și a spus «Schön».”

„Am intrat în clasele primare la școala «Traian» din Valea Vlaici – Craiova. N-am prea multe amintiri din vremea aceia. N-am fost un elev nici prea bun nici prea rău. Eram oarecum protejat fiincă desenam și poate de asta mi se îngăduiau multe.”

„Păstrez o schiță din prima zi a intrării germanilor în Craiova, o schiță ce am făcut-o în stradă, unde m-am așezat în mijlocul unui grup de soldați adunați lângă o bucătărie de campanie.”

„Am intrat în liceu. Fosta clădire a liceului Carol I era spital. Cursurile noastre se țineau la școala Madona Dudu cu o parte din profesori improvizați. Eu desenam toată vremea, ba în anul acela am expus câteva mici uleiuri la un încadrator de uleiuri de pe strada Unirii.”

„La vârsta de 12 ani în viața mea a apărut pasiunea pentru muzică. Unchiul meu Marius, nu știu cu ce ocazie, după întoarcerea lui din război, mi-a dăruit un acordeon cu două rânduri de clape. Tata s-a lăsat convins și m-a trimis să învăț la o prietenă bătrână a familiei care dădea lecții de vioară.”

„Intuiția mea de pictor, pe care o posedam se pare de-atunci, mi-a oprit privirea în primele momente asupra contrastului de culoare și de dimensiune între statura masivă înveșmîntată în fracul negru și sclipirea fascinantă a viorii…”

„Obsesia siluetei dragi a lui Enescu avea să mă însoțească toată viața și să domine studiile de mai tîrziu închinate portretului pe care am dorit să-l realizez pentru el și pentru mine.”

„Familia mea a părăsit Craiova. Tata a vândut casele și a cumpărat la Cransebeș (Banat), peste malul Timișului, într-o regiune de vile numită Teiuș, o casă în mijlocul unei grădini înconjurată de alei de brad ce serveau ca limitare a proprietăților între ele.”

„Casa era foarte aproape de pădure și la câteva minute de Timiș. Aici am petrecut adolescența și primii ani ai tinereții.”

„Am terminat liceul la Caransebeș, lucram de acum pictură… serioasă. Devenisem portretistul orașului. Toate notabilitățile îmi pozau. Câștigam bani, acasă se trăia bine. La Caransebeș, ca în orice oraș ardelenesc, exista o cafenea la care seara cânta «banda» de țigani romanțe ungurești sau romanțe la modă…”

„După obținerea bacalaureatului s-a decis plecarea mea la București unde, după sfaturile familiei, urma să dau examen de intrare la Academia de Belle Arte și în paralel să mă înscriu la Facultatea de Litere și Filozofie, spre a avea o diplomă din care «să pot trăi» fiindcă din pictură… slabă speranță. Pledoaria mea pentru conservatorul de muzică a fost respinsă categoric. La București, cu toată siguranța ce am avut că voi fi printre primii, am căzut la examenul de la Belle Arte fără a putea obține o explicație justificatoare.”

„Anii studenției mele se terminaseră în 1930. Facultatea îmi dăduse ocazia să ascult cursurile câtorva profesori remarcabili: Nae Ionescu, Paul P. Negulescu, Tudor Vianu, Ovid Densușianu… De pictat pictam însă puțin, după crize de disperare urmau stări de apatie iar problema unei evadări sau mai precis a unei plecări în străinătate era irealizabilă. Se visa plecarea la Paris.”

„După terminarea stagiului militar de un an la Regimentul 7 Pionieri din Timișoara, obosit de București și, mai ales primit excelent de un grup de artiști progresiști și protestatari romantici, am rămas mai departe în orașul acesta tentat de atmosfera occidentală. Oamenii pe atunci erau destul de bogați, magazinele mari, restaurantele luxoase dar viața mea alterna cu încăpățânare în timpul celor 2 ani cât am rămas aici (1930-1932) între perioade de foame și planuri de plecare undeva departe… Intrasem oarecum în grupul de pictori timișoreni dintre care apreciam mult ca desenator pe Podlipny, Directorul Muzeului din Timișoara.”

„În vara anului 1934 am decis, la propunerea tatălui meu, să deschidem împreună o expoziție de pictură într-un mic pavilion, loc de promenadă al viligiaturiștilor la Băile Herculane.”

„Expoziția a avut, după câte îmi amintesc, un succes frumos de public, lucrările tatălui meu de un post-impresionism decent și reținut, ale mele mai grave cu îndrăzneli încă timide ce interesau pe mulți. Între vizitatori mi-a atras atenția în special o pereche mai deosebită, un domn și o doamnă în vârstă ce se opreau de regulă la câteva din lucrările mele.”

Am aflat că este vorba de avocatul Omer Popovici din Iași, personagiu bine cunoscut și în baroul bucureștean, om cu relații și mai cu seamă amator de pictură. Impresionat de faptul că n-am reușit să am o diplomă, mi-a făcut pe un ton categoric invitația să vin cât de curând la Iași unde toți profesorii de la Belle Arte în frunte cu Tonitza sunt prietenii lui. Perspectiva de a mă vedea cu școala terminată mă entuziasmase și mă hotărâse să plec. La Iași, unde am plecat într-adevăr pentru două sau trei luni, am stat… vreo 16 ani.”

„Cunoscuta mea perioadă ieșeană (1934-1950) a început într-o senină dimineață de toamnă – 15 septembrie 1934 – când o trăsură cu un cal costeliv m-a luat din gara «dulcelui târg» urcând cu greu panta spre Piața Unirii și m-a lăsat la intrarea hotelului Bristol, lângă fosta Academie de Belle Arte de care depindea viitorul meu. Bagajul ce-l aveam se compunea dintr-o mică valiză și un maldăr serios de lucrări «demonstrative» ce urmau să fie văzute de către profesorii Academiei.”

„La masa pe care era desfăcută mapa mea am recunoscut pe rector, despre care auzisem că aduce cu Mihail Kogălniceanu. Acesta, pe nume Conu Alecu Athanasiu, profesor de perspectivă, mi-a adresat cel dintâi cuvântul încurajându-mă cu aprecierea generală că lucrările dovedesc talent remarcabil și pregătire serioasă, pe Băncilă masiv, cu aerul unui personaj al lui Jordaens și pe Tonitza ce mi s-a părut întotdeauna ca un clovn bătrân, demachiat…”

„În 1935 Tonitza mi-a propus să fac parte din echipa de pictori cu care hotărâse, sub formă de muncă benevolă, să restaureze și în mare parte să repicteze interiorul bisericii din incinta Mănăstirii Durău, o sihăstrie pe atunci încântătoare, de la poalele Ceahlăului. Locuiam amândoi în casa curată a bunului Frate Ghiță în două camere alăturate tapetate cu icoane. În câte o seară maestrul îmi citea o pagină sau două din «L’ esprit des formes» a lui Elie Faure și le interpreta. Pe prispa Fratelui Ghiță, târziu seara, am ascultat rugăciunea Henriettei Charosson pe care mi-am notat-o într-un caiet de schițe și mi-am reamintit-o în ceasuri de desnădejde.”

„Spre toamna lui 1938, aflând că buna și sfânta mea mamă este grav bolnavă am plecat în Banat s-o văd. Am găsit-o încă în viață. M-a rugat să-i arăt diploma. După ce a văzut-o a plâns și m-a sărutat. Peste puțin timp a murit, lăsându-mi durerea de a nu fi știut întotdeauna cine a fost mama.”

„Trecuse peste mine dezastrul refugiului din Ardeal, unde în 1939-40 mă aflam să pictez o Capelă la Oradea mare (nord vestul României).”

„Lucrul durase doi ani, apoi s-a curmat brusc cu plecarea noastră noaptea, Oradea trecând în stăpânirea Ungariei. Tot ce am avut agonisit a rămas pierdut pentru totdeauna și m-am revăzut din nou la Iași unde am luat-o de la capăt…”

„Nicolae Tonitza a fost primul meu maestru în adevăratul înțeles al cuvîntului, primul ale cărui pareri și sfaturi au trezit adevăratele rezonanțe din mine, pe care nimeni înainte nu le-a sesizat și nu m-a ajutat să le dau viață. Urmărit de amintirea lui Tonitza am pictat portrete scăldate în lumina aceasta evocatoare a unei atmosfere de muzeu, lucru ce mi s-a reproșat multă vreme.”

„Din anii aceia au rămas cîteva lucrări ce mă reprezintă, cel de atunci. Lucrarea «Cina» nu-i lipsită de oarecare teatralism care va dispare mai târziu. Portretul rămîne și aici elementul pregnant ca de altfel în cele mai multe din lucrările mele.”

„«Întoarcerea de la sapă» trădează anumite preferințe decorative. Culoarea n-a început încă să fie modelată prea prețios.”

„Sâmbătă 5 Februarie (11 noaptea): Astăzi o revelație! Descoperirea unui album al lui A. Egger Lienz. Concepție prin excelență picturală, dinamism dramatic. Extraordinar! Am umplut un carnet întreg cu schițe pentru «Calvarul» și «Întoarcerea de la înmormântare». Nu sunt încă mulțumit.”

„Ieri dimineață mi-a apărut ciudat viziunea «Înmormântării sărace». De doi ani schițez întruna tema aceasta fără să pot realiza ceva mulțumitor. Ieri dimineată, în fața ochilor deschiși în semiîntuneric mi-a apărut de-o dată grupul celor cinci oameni în drum spre cimitir. Datorită cărui miracol grupul era alcătuit atât de pictural? Tot ceea ce căutam a apărut într-o singură clipă. (1945)”

„E o perioadă din pictura mea cînd albul intens colorat îmi dă probleme pe care încerc să le rezolv, fie în naturi moarte fie în compoziții sau portrete. «Alburile» m-au tentat întotdeauna prin posibilitatea ce au de a fi «colorate». În alburi văd game nesfârșite de verzuri, rozuri, ocruri, violeturi, griuri calde sau reci toate colorate astfel ca să dea «lumină».”

„În atelierul din Iași refăcut din ruine am reușit să acopăr o pânză veche pictată cu «Jucătorul de șah», lucrare apărută ca o gratuitate anacronică și sfidătoare prin indiferența ce o manifesta «thematic» la preocupările sociale ale momentului.”

„În mine se consuma dorința de a picta și atât. Nu aveam nevoie nici de lecțiile de marxism-leninism ce începuseră să dirijeze creația nici, mai ales, de îndrumări de ordin profesional pe care mă străduiam singur să le stăpânesc… Va fi expus la prima Expoziție de Stat din București. Cu el începe adevărata mea maturitate.”

„În iarna lui 1949-50 am fost scos din funcția de Profesor la Institutul de Artă din Iași; excluderea mea din învățământ a rămas un mister nedezlegat.”

„«Jucătorul de șah» a produs reacție și între adepții demagogiei ce începuse să prindă viață și în lumea manieriștilor picturii speriați de teroarea teoriilor noii ordini sociale. Prietenii din București, între care se numărau Camil Ressu, Dărăscu, Pallady, soții Medrea, soții Ghițescu mă sfătuiau să părăsesc Iașiul care își pierduse poezia de altădată și să mă mut la București unde am deja un nume, fiecare promițându-mi că mă vor ajuta; eram admirat în anii aceia pentru meșteșug…”

„În perioada aceasta am început să utilizez creioanele colorate ca mijloc de studiu pentru lucrări și am format câțiva elevi care au lucrat cu succers în această tehnică (Dan Hatmanu, Constantin Baciu, Eugen Crăciun).”

„În primăvara lui 1950, am lucrat în atelierul meu de la Iași «Semnarea înscrierii în Gospodăria Colectivă». Lucrarea a fost criticată mai ales pentru că nu am înțeles «momentul de cotitură din viața țărănimii muncitoare».”

„Anii aceștia în jurul lui 1950 au fost destul de grei, plini de tristețe și dezamăgire pentru cei mai mulți artiști iar pentru mine mai grei ca cei ai studenției… A fost o perioadă în care peste tot fenomenul plastic a fost supus unor presiuni absurde care au stînjenit creația…”

„În vremea confuză ce a precedat moartea lui Stalin, Europa de Est trăia epilogul penibilului amestec al politicii demagogice în lumea artei. O colegă care lucra într-o editură […] m-a întrebat dacă aș vrea să ilustrez romanul proaspăt apărut al lui Mihail Sadoveanu, «Mitrea Cocor». Am primit, interesat de posibilitățile ce mi se ofereau, de a încerca să ilustrez, într-o tehnică de gravor, niște episoade din viața rurală pe care viziunea mea le reducea instinctiv la o varietate portretistică, terenul pe care-l căutam. Munca mea de desenator mă pasiona.”

„Dar într-o zi lucrurile s-au schimbat. În Răsărit s-a decretat în cultură lupta contra devierilor de la linia ideologică stalinistă, delict grav. Oameni de știință remarcabili, artiști consacrați erau târâți în procese oribil înscenate în care nu existau circumstanțe atenuante. Uniunea Artistilor Plastici ca și celelalte uniuni de creație trebuiau să se conformeze dispozițiilor, să caute și să critice public «vinovații». M-am găsit printre ei, condamnat mai ales pentru faptul de a nu fi acceptat să-mi fac autocritica de pictor-formalist.”

„Plastica trebuia și ea să aibe victimile ei. Se făcuse mult caz de ilustratiile la «Mitrea Cocor» și la «Caragiale». Era ocazia să mi se dea o «lecție». Despre volumul «Teatrul lui Caragiale» nu s-a scris un singur rând în presă. Era vorba despre o ediție de lux care cel puțin se cuvenea să fie semnalată ca apariție.”

„Imediat după începutul anului 1952, după a doua reformă monetară care pe mine m-a găsit lucrând în Expoziția Caragiale la un triptic (6 m × 3 m) reprezentând «Prologul», «Revoluția» și «Epilogul» lui 1907, a avut loc așa numita «deviere de dreapta» în urma căreia au căzut foarte mulți vinovați în multe sectoare.”

„Stalin murise. Regimul își trăia ultimele zile dar toxinele regimului său persistau. Atmosfera cenușie a minciunii și demagogiei în care se trăia, se propaga și se demonstra ca unică soluție pozitivă, pervertise conștiințele și viciase spiritualitatea. Portretul lui Mihail Sadoveanu a marcat la vremea lui semnalul unei posibile eliberări a picturii de canoanele politice ale realismului socialist. Execuția de un realism clasic împiedica până și demagogia cea mai necruțătoare să găsească motive de intervenție. Profesionalismul m-a ajutat să supraviețuiesc.”

„Am început portretul cu o pasiune pe care n-o mai simțisem de mult. În mine trăiau imagini scumpe din Tintoretto, Bassano, Titzian, Veronese. Portretul plăcea tuturor, am fost felicitat, lumea îmi surâdea. Apoi a fost expus la Expoziția din 1953 și cu aceasta și-a început viața sa. A fost reprodus până la saturație, în toate culorile pe care le-au vrut tipografii, în țară și în străinătate. A voiajat, pe unde n-a voiajat… Moscova, Budapesta, Venezia…”

„Portretul este un «summum». Obligă. Descompus… compus… n-are importanță. Uitați-vă la cei mari, la Botticelli, la Piero, la Giotto. Găsești la ei tot e vrei: stil, prezență, culoare. Tot Portretele trebuie să te facă să tresari și să nu le uiți multă vreme, să te urmărească întruna. Dacă nu reușești să faci privitorul să tacă un moment în fața lor și să viseze renunțînd pentru o clipă la teoriile sale, înseamnă că nu ai reușit prea mult.”

„La începutul verii lui 1954 m-am reîntors la mansarda de la Iași. Aveam în cap căteva proiecte mari între care vechea idee care mă urmărea demult, o maternitate fără o legendă anume, scenă închinată tăcerii somnului asigurat de veghea mamei, a eternei femei… mama neamurilor. Am început fel de fel de schițe. Femeia din primul plan trebuia să domine compoziția. O scenă îmi revenea mereu în minte din anii copilăriei, trăită într-o noapte când toată casa dormea și trezindu-mă am văzut-o pe mama care, cosând sub lumina lămpii, plângea încet. N-am știut niciodată de ce plângea mama atunci…”

„La București începuse juriul pentru expoziția ce urma să se deschidă. Eu eram în întârziere. L-am prezentat la Expoziție și din clipa aceia «Odihna la câmp» și-a început viața ei. A început să se vorbească despre ea apoi să se scrie. Ca întotdeauna, s-a întâmplat și cu această lucrare, aceiași încurcătură; personagiile – adică, mai bine zis singurul personagiu din cei «trei» cel care veghează, femeia, era prea trist ca să poată face parte din prezentul plin de optimism și încredere în viață. Pentru ca deruta să fie curmată, Maxy a sărit în ajutor. El a adăugat titlului completarea «din ciclul 1907». Personagiile nu puteau aparține decât acelei epoci sau în orice caz unei epoci de mizerie. Era de prisos să mă opun, să demonstrez adevărul. Am scris ulterior câte ceva în legătură cu femeia din tablou și cu intențiile mele. «Odihna la câmp» a rămas însă plasată în «ciclul 1907».”

„Imediat ce a început să se comenteze în scris acest tablou, care a avut darul că a prins, a început literatura pe marginea poveștii celor trei personaje dintre care doi dorm iar cel de-al treilea, femeia, veghează. Unii au scris că istoviți de muncă și mizerie s-au oprit – tatăl și copilul dormind în lumina incendiilor depărtate – probabil dela conacele boierești din 1907. Femeia are pe fața ei revoltă și durere etc. O discuție ce a avut loc în fața tabloului la Muzeu, cineva a remarcat că omul nu doarme «politic».”

„Un personagiu care trebuie să exprime un «mesaj» trebuie să doarmă în așa fel încât chiar în somnul lui adânc să se vadă îndârjirea și speranța că lupta nu e zadarnică – să se vadă mai ales bucuria biruinței viitoare care este întruchipată și în copilul care deasemeni doarme. Tabloul a figurat la a 28-a Bienală de la Veneția, la Expoziția din Viena, Budapesta, Belgrad, la Expoziția țărilor socialiste de la Moscova unde a fost expusă pe panoul de onoare al Expoziției.”

„Împreună cu un grup de artiști am făcut prima călătorie în U.R.S.S., am călcat pentru prima oară în splendidele săli ale Ermitajului și ale Muzeului Pușkin, m-am speriat în fata cantităților de aur din colecțiile Kremlinului și m-am înduioșat de spaima sărmanului ghid care alerga după noi prin sălile muzeelor și ne mărturisea în secret că nu avem voie să ne oprim admirativ în fata pânzelor lui Picasso sau chiar ale impresioniștilor.”

„Un an mai târziu am fost invitat să iau parte la Expozitia Română de la Bienala de la Veneția cu câteva lucrări între care «Portretul lui Sadoveanu», «Odihna la câmp» sau «Jucătorul de șah». Bienala îmi lăsase impresia unui bâlci al speculațiilor comerciale ce se puteau face la ora aceea pe seama artelor plastice. A fost prima mea întâlnire cu problemele grele ale artistului în lumea liberă. Veneția m-a coplesit, Bienala m-a întristat. Nu voi face aici aprecieri asupra speculațiilor expuse în numele libertății de creație. Știu doar că ceea ce mă susținea era lumea visurilor mele realiste și tihna atelierului ce mă aștepta.”

„Pictez de pereferință oameni. Realist prin tradiție, prin temperament și gîndire, mă consider posesorul unui registru nelimitat de înțelegere a valorilor plastice indiferent de manieră și tendință. Ceea ce mă interesează este calitatea picturii ce fac și sentimentele pe care vreau să le transmit.”

„«Țărani» – Tema m-a preocupat de mulți ani. Pornisem altădată cu ideia veche a lui 1907. Chiar tripticul din 1952, partea centrală reprezenta un grup de țărani care merg; merg tăcuți și gravi așa cum merg oamenii aceștia de-a lungul vremii.
Despre pânza aceasta, socotită una din lucrările mele de căpetenie s-a scris mult și a fost apreciată de critică, pentru monumentalitatea grupului, pentru exprimarea simplă, pentru coloritul sobru și totuși foarte bogat, pentru o anumită frumusețe ce s-ar părea că se degajă din întregul ansamblu. Este o pânză de maturitate în care, bizuindu-mă pe un meșteșug pe care îl pun mereu la încercare și din ce în ce mai pretențios, am creat totul cu grijă, folosindu-mi la maximum mijloacele de expresie.”

„În pânzele mele ei vor merge, vor sta în jurul unei mese, sau se vor odihni în spațiul vast al unei întinderi de pământ de care sunt legați ancestral. Oamenii mei, intenționez mereu să fie tăcuți, gravi, fără a fi îndobitociți de mizeie. Îi vreau demni. Eroi anonimi, personaje admirabile pentru drame sau epopei mari.”

„Personajul acesta îmi va stăpâni ani de zile imaginația. Un vechi model din Iași care mi-a pozat timp îndelungat și din care am creat un «tip» ce revine în multe din lucrările mele dintre 1938-1958, un fel de leitmotiv al țăranului meu. L-am folosit pentru compozițiile legate de 1907, pentru popasurile mele, pentru cele câteva «Cine» pe care nu mă grăbesc niciodată să le socotesc un subiect epuizat.”

„Imaginea creată de mine prin acest personaj încearcă să devină o sinteză dramatică uneori cu o anumită poezie în care pasiunea mea își cumulează resursele realizate într-o manieră ce-mi aparține și mă reprezintă.”

„Lucrarea «Somnul» din 1959 reprezintă una din numeroasele variante pe aceeași temă a «Odihnei». Întinderea spațiului nu este nicodată limitată pentru mine de un orizont și va apare în compozițiile mele de acest fel, fără accidente peisagistice. Oamenii sunt întotdeauna singuri în spațiul tablourilor mele, oriunde s-ar afla.”

„În complexul expoziției din 1962, în care experiențele tineretului abundă, «Maternitatea» mea împreună cu «Natura moartă cu masa roșie» se încadrează perfect.”

„Maternitatea, acest inepuizabil subiect m-a preocupat de nenumărate ori. Personal dau noțiunii de realism un sens foarte larg și-i acord o complexitate în care nu intră doar contactul vizual al pictorului cu aspectele exterioare ale naturii și reprezentarea plastică strict legată de aceste aspecte, numite după nomenclatorul acestui secol, aparențe înșelătoare.”

„Dacă o operă de artă, indiferent din care școală sau epocă face parte, reflectă cu mijloacele ei specifice realitatea afectivă a artistului, atunci nu știi care din marile creații de artă ale omenirii nu se pot numi realiste, iar istoria artei s-ar putea numi istoria realismului afectiv.”

„Joi 30 Iulie 1964, în atelier: A început juriul. Lucrăm, triem foarte subiectiv. Se pare că ne-am întors cu 180°. Promovăm primitivi, neoprimintivi, naivi, abstracți întârziați, cubiști răsuflați, orice afară de realiști socialiști. Juriul trimite la plimbare lucrări care acum doi ani erau primite cu entuziasm – bineînțeles fals. Este începutul unui haos. Triem pentru cea de-a 20-a aniversare și nu intră nici o lucrare tematică cu «eliberarea»…”

„Controlul justificat de rațiuni cu totul străine de însăși definiția picturii a încercat să dirijeze amestecarea culorilor pe paletă și să conducă pensula pe pânză. Aceste rațiuni de ordin politic nu vor să știe că roșul, galbenul și albastrul se combină după legi cu totul independente, imperturbabile și în orice caz libere. […] Suntem o generație nenorocită de jalnici eroi invalizi pe toată viața… O generație tristă, viciată, cu spiritul schilodit de minciuni și pervertit de atâtea declarații false, 20 de ani! Ce bilanț trist pentru caractere!”

„Preferat de politici pentru creditul ce-l căpătasem în est și chiar admirat și respectat de unii dintre ei ajunsesem să fiu «impus» atunci când cei ce luptau să «elibereze» arta mă ignorau sau mă respingeau din competițiile locale și mai ales din cele selectate pentru occident, ca nereprezentativ… S-a atins chiar performanța de-a fi omis de pe listele de pictori trecuți ca valoroși pentru o viitoare istorie a picturii românești. Critica «de elită» mă evita ostentativ iar mie nu-mi rămînea altceva de făcut decât, credincios felului meu de a replica, să mai întorc o dată cheia în ușa atelierului meu și să mă pregătesc pentru o nouă demonstrație.”

„Temperamental n-am fost tentat, nici în tinerețe, nici mai tîrziu, să evoluez în zig-zag ca să fiu cu pictura la zi. «Modele» au trecut pe lîngă mine, m-au interesat ca fenomen justificat al avangardei… Se vorbește din cînd în cînd, și parcă din ce în ce mai des, despre «non-pictură», depre anti-pictură.”

„Credeți că pictura va muri? Omul contemporan nu mai are timp să contemple un tablou? Există prejudecata că mijloace pictorului s-au epuizat, că automatismul obiectivului fotografic poate înlocui ceea ce mîna și sensibilitatea au creat și creează încă cu ajutorul desenului și al culorilor, că experiența vizuală în epoca industrializării nu mai are nimic cu mijloacele tradiționale al tabloului de altă dată, că, în sfîrșit, pictura va muri sau, după cum a declarat un eminent critic pictura a murit deja.”

„Călătoriile în apus semănau cu cele câteva minute de plimbare zilnică a unor pușcăriasi în afara celulei.”

„Pe acest fundal sumbru nu o dată am fost întrebat dacă nu am fost tentat să evadez în Occident în vremurile ce au urmat stalinismului feroce cu atât mai mult cu cât aveam drumul deschis și fără probleme.”

„Am avut timp în cei patruzeci de ani și mai bine câți s-au scurs de la debutul meu cu «Jucătorul de șah» să mă întreb ce aș fi făcut eu în vestul libertăților de creație ca și atâția alții din breasla picturii rămași din «patriotism» dincolo de cortină.”

„Am fost o vreme etichetat în mod peiorativ de pictor psiholog, la fel cum mi se reproșa că întrebuințez o paletă renascentistă. Chinuit de contrastele înseși ale caracterului și psihicului meu, petele mari de închis și lumină mi-au dat emoții și mi-au oferit posibilitatea de-a transmite emoții. Am detestat și detest «efectele». Am pledat și pledez contra lor. Exprimările simple, lapidare mă cuceresc… dar umbra și lumina sunt eu! Sunt eu, cel plin de contraste, de inegalități, suntem noi toți e însăși viața din jurul nostru. Ceiace doresc foarte mult este ca până la sfârșit să rămân «Eu», mare sau mic, indiferent cum…”

„Expunerea lucrărilor mele în Vest – ca invitat personal – cu bune intenții și aprecieri față de arta mea în onorabile spații muzeale – a fost de fapt, în contextul evoluției artelor plastice occidentale, verificarea «ștanțării» mele definitive ca pictor de Est și atît… În Est, unde arta mea era cunoscută și promovată, expunerile erau tratate cu protocolul unor evenimente culturale.”

„Mă interesează că pictura merge într-o direcție sau alta; dar pictura mea este pictura mea cu riscul de-a rămâne un fenomen izolat, urmează calea complexității mele spirituale.”

„Dacă este bună sau rea asta o va decide timpul care știe să așeze toate la locul lor. De aceea îmi este indiferent când mă văd izolat, sau invinuit de anacronism.”

„Mă sperii uneori, alteori trăiesc cu voluptate statutul de anacronic. Statornicia mea nu o recomand nimănui, în primul rând pentru că este de natură temperamentală și în al doilea este de fapt o evoluție în profunzime și mai putin în exterior.”

„Cele șapte culori ale paletei, la care mă închin de o viață m-au ajutat și mă ajută să-mi realizez visul de a fi de fiecare dată, cred, mai dramatic, mai expresiv, mai pictor. Vremea a trecut, pasiunile s-au uitat, generația de pictori din care fac parte a dispărut aproape complet… Astăzi, în același atelier, cu aceeași paletă, la același vechi chevalet al meu, extaziat sau chinuit de aceleași obsesii ale picturii mari, petrec ceasuri de muncă grea în tovărășia nedespărțitei mele prietene de o viață… singurătatea.”