Content on this page requires a newer version of Adobe Flash Player.

Get Adobe Flash player

Andrei Pleșu - Saturn și Jupiter (1986)

Un pasaj memorabil din George Călinescu atribuie artei exerciţiul “celei mai nobile dintre libertăţi: libertatea de a fi, o oră pe zi, singuri şi inactuali”. Nicăieri propoziţia aceasta nu e mai acasă decît în atelierul lui Corneliu Baba. Libertatea acidă a singurătăţii şi privilegiul riscant de a fi inactual sînt, în acest atelier, nu experienţe sporadice, de cîte o oră, ci repere ale unei atmosfere constante, achiziţii de-o viaţă, înscrise în ţesutul fiecărui obiect, în nimbul fiecărei imagini şi în traiectoria oblică, de geamăt cicatrizat, pe care o urmeză, în cîte un autoportret, linia buzelor.

 

 

 

Dar despre ce fel de singurătate e vorba? Şi ce înseamnă “a fi inactual”? Căci nimic nu e mai străin picturii lui Corneliu Baba decît mizantropia şi absenteismul. El e singur, cum numai naturile intens comunicative pot fi: e singur cu nevoia lui de dialog. Şi e “inactual” nu prin indiferenţă ci, dimpotrivă, printr-un exces al sensibilităţii.

 

 


Dar inactualitatea “nobilă” – cea la care se referea Călinescu şi pe care o întruchipează exemplar Corneliu Baba – e refuzul de a adera la derizoriul clipei, la urgenţele parazitare ale imediatului, la mode şi mondenităţi, pentru a nu înregistra, extatic, decît ceea ce e statornic. Pentru artistul adevărat, nu tot ce e “actual” este real.

 

 

 

 

 

 

 

Ţărani ,1958
Ulei pe pânză 183 x 242 cm

 

Oţelari, 1960
Ulei pe pânză  173 x 135 cm

Şi dacă ţăranii şi oţelarii lui Baba ne interesează şi astăzi, dacă portretele lui spun ceva dincolo de anecdotică este tocmai pentru că pictorul a ştiut să aşeze asupra lor o surdină atemporală, un dram de inactualitate.

1907 (schiţă de compoziţie), 1954
Ulei pe carton 24 x 30,3 cm

Să cităm, iarăşi, din Călinescu: arta ”ne învaţă a privi lucrurile de sus, ca pe nişte fenomenalităţi, în perspectiva uriaşă a morţii”. Problema morţii pune într-o foarte clară lumină definiţia actualităţii. Căci pentru orice om viu, moartea e inactualitatea însăşi. Şi totuşi, cîtă “actualitate” păstrează viaţa din perspectiva ei!

Somn, 1959
Ulei pe pânză 94 x 112 cm

În pictura românească eşti foarte rar îndemnat să vorbeşti în termeni atît de sumbri. Tragicul nu e înclinaţia predilectă a plastici autohtone, sedusă, de regulă, de categorii mai vitale: venusian  solară sau jupiteriană, pictura noastră nu cade decît cu titlu excepţional în registrul nocturn: răcorile incerte ale lunii, uscăciunea saturnină, delirul neptunian se acordă greu cu specificul naţional.

Popas, 1949
Ulei pe pânză 126x107cm

Corneliu Baba e între foarte puţinii noştri artişti, dispuşi să-şi asume impactul înserării şi al nopţii; mai întîi, la propriu: multe din scenele sale rurale consemnează fapte ale amurgului: întoarcerea acasă, cina, sau somnul greu, mineral, al unor vietăţi pietrificate de oboseală.

Veneţia, 1956
Ulei pe pânză 63 x 54,5 cm

Toledo, 1972
Ulei pe pânzã 78 x 94,3

Interesul peisagistic al pictorului e de acelaşi tip. Veneţia nu e, în fond – ca şi Toledo – decît un somptuos episod crepuscular al spaţiului european.

1. Mihail  Sadoveanu , 1953
Ulei pe pânză  134 x 102,5 cm

2. K.H. Zambaccian, 1957
Ulei pe pânză  75 x 64,5 cm

Cît despre portretistică, ea gravitează, de asemenea, în marile ei realizări, în jurul cîtorva bătrîni, aşadar în jurul unor glorioase amurguri: Sadoveanu, Arghezi, Lucia Sturdza Bulandra, Mihail Sorbul, Zambaccian.

Peisaj (1970)
Ulei pe carton 50 x 65 cm

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Regele nebun, (1981)
Ulei pe pânză 53,5 x 38 cm

 

 

Crepuscului sufletesc al spaimei şi crepuscului mental al nebuniei sînt şi ele componente inevitabile ale unei lumi în care supremaţia tinde să revină penumbrei dacă nu întunericului însuşi. Paleta lui Baba slujeşte, cu virtuozitate, aceleaşi opţiuni. Ea aparţine unui impetuos colorist, dar unui colorist pentru care sursa culorior e mai degrabă negrul decît lumina.

Jucători,1932
Ulei pe carton 35,5 x 40 cm

Peisaj (Blocul),1968
Ulei pe pânză 66 x 80 cm

Cu alte cuvinte, culoarea e, pentru el, un fel de subversiunea periculoasă a luminii în teritoriul întunericului, sau invers, o diversiune a întunericului în spaţiul agonizant al luminii. Rezultatul nu are nimic comun cu faimoasele “picturi negre” ale lui Goya, care nu sînt, de fapt, decît nişte “grisaille-uri reosate cu albastruri şi roşuri pale”.

1. Omul cu ochi verzi, 1973
Ulei pe pânză 35,5x28 cm

2. Rege nebun, (1981)
Ulei pe carton 49 x 33 cm

3. Gladiole, 1970
Ulei pe carton 33 x 29 cm

La Baba, roşul e acut, galbenul – fosforescent, albastrul – adînc. Toate au însă o strălucire subterană, de minereu preţios, neatins încă de lumina zilei. Cei care, în numele unei modernităţi pe cît de fanatice, pe atît de superficiale se grăbesc să califice drept “vetustă” o pictură atît de consistentă ca aceea a Maestrului Baba ar avea multe de învăţat zăbovind studios asupra negrurilor sale. Recuperarea coloristică a negrului e o ispravă a modernităţii

1.Autoportret cu fes roşu, 1971
Ulei pe pânză  58,4 x 49,8 cm

2. Arlechin în roşu, 1972
Ulei pe pânză 70,5 x 49,5 cm

Intr-un text din 1946, Matisse (tocmai el!) observa că “participarea negrului la orchestraţia coloristică a imaginii e, de la impresionişti încoace, tot mai accentuată”. Iar o mare expoziţie deschisă la Düsseldorf, în 1981, cu titlul Schwarz oferea întemeierea istorică a intuiţiei lui Matisse, urmărind biografia artistică a negrului de-a lungul mai multor veacuri, pînă la suprematismele lui Malevici şi Picabia, sau la cele – din anii ‘60 – ale lui Frank Stella şi Ad Reinhardt.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Spaniola, 1976
Ulei pe pânză 100x80 cm

Corneliu Baba e un moment impozant al acestei linii evolutive, chiar dacă negrurile lui privesc mai curînd spre Velasquez şi Manet, decît spre radicalitatea tezistă a unor contemporani.
În economia fiecăreia din imaginile Maestrului, negrul structurează regia de desfăşurare a ansamblui, ca un adevărat corectiv formal: el face să coaguleze exaltarea colorilor, obligîndu-le la o materialitate dureroasă, de sînge închegat.

 

 

Autoportret, 1984
Pastel  de ulei  19,5 x 18cm

Culorile picturii lui Baba au, prin prezenţa subiacentă a întunericului, tensiunea unei gravităţi care merge pînă la îngrijoarare. Ele nu sînt instrumentele unei manipulări de rutină, ci “păţanii” imprevizibile ale unui ochi întristat, “bătut de gînduri…”Ajunşi aici, ne rămîne să observăm că aspectul nocturn al plasticii lui Corneliu Baba nu trebuie să creeze imaginea falsă a unui spirit depresiv, atins organic de o melancolie fără evoluţie şi fără vlagă. Cine l-a cunoscut cît de cît ştie ce vitalitate energică, ce vervă de războinic poate ieşi la iveală din puterea sa de observaţie, din formulările sale, vorbite sau desenate.

 

Promoţia 1963

 

Elevii artistului – mulţi deja glorioşi – se întrec în a evoca – înainte de toate, farmecul policrom al unui superb interlocutor, gestica lui mentală, plină de adîncime şi pitoresc, histrionismul lui superior, harul didactic, umorul, senzualitatea, rafinamentul cultivat şi forţa genuină, pe scurt, calităţile specifice – şi rare – ale unei personalităţi greu de cuprins în măsura obişnuită a omenes-cului.

 

Promotia 1974

 

A avut, ca profesor, talentul esenţial de a oferi nu doar accesul la dexteritate, la un sec reţetar de atelier, ci mai curînd intuiţia unui întreg univers, mireasma inanalizabilă a unui mister, sub aripa căruia viaţa şi profesiunea participă la o unică şi patetică euforie.Pictura nu poate fi, pentru un asemenea om, pură înzestrare nativă, instinct difuz: ea e o formă a demnităţii umane, o primejdie acceptată eroic, un chip al destinului. Cu asemenea date, imaginea “singuraticului şi inactualului” Baba capătă o sumedenie de nuanţe specifice. Singurătatea sa e, totuşi, a unui teribil pedagog, iar “inactualitatea” – a unui sever umanist.

 

 

 

 

 

A fi inactual – în accepţiunea Călinescu-Baba – e a întîmpina actualitatea cu o supremă, adînc responsabilă exigenţă. Şi a acorda omului un preţ mai mare decît cel acordat conjuncturilor. Nu întîmplător, Corneliu Baba deplînge–în arta contemporană–adumbrirea problematicii omului.

1. Spaima – Cutremur, 1977
Ulei pe carton 52 x 50 cm

2. Concetăţeni , 1977
Tuş 25 x 25 cm

Într-o lume – cea a secolului XX – în care “ a fi actual” înseamnă, uneori, a întîrzia la nesfîrşit printre probleme generale şi indiferente, a discuta totul în termenii unei fade “obiectivităţi”, Corneliu Baba cere, cu o “inactuală” răbdare, recuperarea scării umane a istoriei, reabilitarea interiorităţii umane, cu miracolele ei şi cu delirurile ei.

Se pune, totuşi, întrebarea cum pot convieţui, în hotarele aceleiaşi personalităţi, coşmarul şi bucuria, speranţa şi deznădejdea, conştiinţa tragică şi senzualitatea? Cum pot sta alături Jupiter şi Saturn? Numai marii senzuali sînt capabili de abisalitate.

1. Spaima, 1979
Pastel de ulei 18x17cm

2. Spaima (studiu), 1977
Tehnică mixtă 46 x 30,5 cm

Este cu totul firesc, prin urmare, ca un artist de anvergura tragică a lui Baba să se bizuie pe o carură senzorială fermă, pe un tonus sufletesc expansiv, singur în stare să reziste solicitării astringente a suferinţei. O alcătuire lăuntrică asemănătoare au toţi tragicii adevăraţi: Goya, de pildă; sau Rembrandt.  In spaţiul românesc îl putem invoca, poate, pe E. M. Cioran.

 

 

 

 

 

 

Înconjurat cum este de obsesii tulburătoare, Corneliu Baba rămîne drept în mijlocul lor, ca într-un  teritoriu funest, dar cucerit.  Cînd ultima trăsătură  de pensulă s-a săvîrşit, artistul găseşte puterea de a-şi contempla obsesiile surîzînd.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Următorul Articol:

Sorin Dumitrescu
"Maestrul Meu"