Întâlnirea cu marii artiști

 

Nu ştiu precis în care din anii aceia(1926) am văzut pentru prima dată o expoziţie personală Tonitza, ştiu doar că a fost un moment care m-a obligat să-mi pun întrebări asupra multora din prejudecăţile de care trebuia să mă emancipez.. Încercam să evadez din şabloanele învăţate la şcoala paternă. În mine mijeau viziuni noi. Simţeam pe undeva că sunt altul. Aveam antene cu care sesizam ceiace era nou şi interesant.

 

Autoportret, 1942

 

 

 

 

 

 

 

 

Nicolae Tonitza a fost primul meu maestru în adevaratul înţeles al cuvîntului, primul ale cărui pareri şi sfaturi au trezit adevaratele rezonanţe din mine, pe care nimeni înainte nu le-a sesizat şi nu m-a ajutat să le dau viaţă.. El susţinea că pictura nu se poate învăţa cu profesor, ca vioara şi pianul... .,,După ce ai deprins alfabetul şi gramatica picturii lasă-te în voia instinctului şi a intuiţiei, a observaţiilor şi a lecţiilor marilor maeştrii. Asta-i tot ! A... spunea, era să uit, îţi mai trebuie ceva... o mică scânteie ...de geniu”.

Nicolae Tonitza, 1986

 

 

 

 

 

Mihail  Sadoveanu , 1953

Mihail  Sadoveanu , 1953 (detaliu)

La doi ani de la plecarea definitivă din Iaşi (1952) preocupat aproape în exclusivitate de ilustraţiile de carte eram prea puţin cunoscut ca pictor şi în special ca portretist. Urmărit de această idee într-o zi i-am mărturisit lui Sadoveanu dorinţa de a-i face un portret  iar el a acceptat cu bunăvoinţă să-mi pozeze. Prestanţa fizicului ce amintea figura unui „doge veneţian” mă exalta şi mã purta pânã la marii portretişti ai Renasterii, Tintoretto, Tizian sau Veronese în luptă cu dimensiunile eternităţii.

Eu jucându-mă de-a de-a Rembrandt, 1986 | Eu jucându-mă de-a Rembrandt, 1988
Eu jucându-mã de-a Rembrandt, 1985 | Eu jucându-mă de-a Rembrandt, 1986

 

Trebuie să încep cu mărturisirea că sunt la prima mea călătorie peste graniţă (1955). Muzeul, pentru un pictor, şi mai ales pentru unul care îşi verifică aici experienţa anilor, oferă posibilitatea unei confruntări decisive...

De aceea, din tot ce poate cuprinde ochiul în peregrinarea prin faţa pereţilor acoperiţi cu pânze pictate la diferite epoci, pictate în zeci şi zeci de maniere, în diferite şcoli, ici, colo, foarte des întâlneşti înrudiri ciudate, care apropie veacurile, străbat graniţele şi demonstrează în mod definitiv că, în ciuda atâtor feluri de a picta, există un singur fel de pictură.

 

  Şi pictura aceasta aş putea-o numi fără vârstă.  O întâlneşti  în sala unde, din cadrul ei mic, "Femeia cu scrisoarea" a lui Vermeer atrage ca un miraj ochiul sau dincolo, unde Rembrandt domină cu mica lui Saskia, sau cu emoţionanta şi inegalabila "Întoarcere a fiului risipitor", o culme la care te opreşti vrind nevrînd şi in fata căreia stai chiar dacă eşti duşmanul clar-obscurului sau al celei de-a treia dimensiuni.

Lumina zilei va străbate mereu şi azi ca şi atunci pe vremea lui, prin ochiuri de geam şi va cădea la fel pe chipurile oamenilor, pe obiecte de metal, pe faldurile matăsurilor sau ale catifelelor, va desena pe ziduri umbre adânci sau uşoare. Lumina va lupta cu întunericul după aceleaşi legi imuabile spre a-şi cuceri fiecare hegemonia.

Eu jucându-mă de-a Rembrandt, 1972

 

 

...Am deasupra pe peretele balconului din atelier un afiş cu portretul Cavalerului cu mâna la piept de Greco. Mâna plasată pe fondul negru al hainei cred că e una din cele mai mari minuni ale picturii.   Îmi place să pictez portret cu mâini, picioare şi gândul îmi zboară la veneţieni, la Tizian şi la Greco. Mă zbat între fantasmele lor,... plus ale lui Bassano...

  

 

 

Portretul de fată în roz, 1957  e pictat imediat după una din călătoriile mele în Italia. Poate amintirea " Englezului " de la Pitti, poate tentaţia de a încerca riscurile portretizării unei frumuseţi feminine care cere o deosebită înţelegere picturală, evitându-se mondenitatea banală a fizicului, mă face să concep un portret simplu, poate unul din cele mai simple ale mele, intenţionând să realizez o imagine de o obsedantă prezenţă. Mâinile sunt sugerate atât cât să dea putinţa de a visa îndelung în faţa lor.

Portret de fatã  în roz, 1957

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1966 În atelier

Sâmbătă s-a deschis la Dalles expoziţia retrospectivă Henry Moore. De atunci în fiecare zi mă duc şi stau o oră în tovărăşia bronzurilor, pietrelor şi desenurilor magnifice. Neobişnuit de tulburătoare retrospectiva m-a trezit aproape brutal din conformismul meu mărunt şi se pare că mă va lăsa multă vreme devastat de dureroasa ei frumuseţe, aproape înfricoşătoare...       

 

 

 

 

În sălile cu Picasso, mă strecor minuscul, trist si fericit, tulburat. Frumuseţea se naşte aici din paradoxuri. Nu ştii bine nici de ce îţi place, nici de ce nu-ţi place, şi  de ce uneori te revolţi. E poate secretul genialităţii. Dacă ai şti precis, n-ai  mai avea de ce să te strecori minuscul ca aici, ca în Capela Sixtina sau în faţa lui  Greco

Adulat, contestat, devenit prea mare pentru a se mai sinchisi de părerile celor din jur, într-o permanentă nelinişte, a fost o viată întreagă stapânul gloriei sale, gustând către sfârşit  plictisul de a fi devenit o preţioasă semnătură plătită scump. Omagiez în personalitatea lui ultimul geniu al picturii revoluţionare, al artei unui întreg secol, integrat deplin în viaţa epocii sale. Geniul lui Picasso trebuie cântărit cu măsura valorilor create de el, măsura însăşi a epocii sale. Acesta este fenomenul Picasso.

 

 

 

 

Afinităţile puternice, rămase din anii copilăriei şi adolescenţei până azi, sânt legate de câteva mari drame ale picturii: delirul extatic al lui El Greco, conflictul umbră-lumină rembrandtian, monştrii şi coşmarele goyeşti, luciditatea insolită a transei lui Van Gogh, lumina interioară a pânzelor lui Luchian şi Tonitza, echilibrul compoziţional pe asimetrii la Petraşcu. Toate acestea m-au ajutat şi mă ajută încă să mă izolez lângă Sfinţii mari ai picturii.

 

(st) Spaima (Omagiu lui Francisco Goya), 1987

(jos) Regele nebun (Capriciu Goya), 1984

 

 

 

 

 

 

 

M-am întrebat de nenumărate ori de ce unul sau altul stăpânesc imaginaţia mea şi efortul de a mă depăşi fără să încerc să fiu altceva decât sunt şi vreau să fiu. M-am întrebat de atâtea ori şi m-au întrebat şi alţii de ce m-am oprit de exemplu la El Greco, la Rembrandt, la Goya şi mai ales de ce dintre sfinţii mei aleşi Rembradt îmi este cel mai aproape. Am răspuns întotdeauna ca şi acum: este cel mai mare pictor pământean care a ştiut să coboare cerul aproape, să populeze pământul cu îngeri ce vin şi pleacă înapoi dincolo de nori, că a ştiut să acorde titluri de nobleţe sărăcimii împodobind-o cu mătăsuri, lanţuri de aur, catifele că a pictat eternitatea luptei umbrei cu lumina şi că a ştiut să descopere misterul întâlnirii lor.La toţi am găsit ceiace căutam în profunzime cu ajutorul celor 7 culori, drama contrastului etern ce ne stăpâneşte.

 Autoportret,1985

 

Eu jucându-mă de-a Rembrandt, 1971

Eu jucându-mă de-a Rembrandt, 1973 | Eu jucându-mă de-a Rembrandt, 1986

Eu jucându-mă de-a Rembrandt, 1986 | Eu jucându-mă de-a Rembrandt, 1985

La Amsterdam, pe o zi de ploaie olandeză, m-am dus să-l văd la Rijcksmuseum (1964). Rondul de noapte, Şindicii, Logodnicii evrei, Autoportretul cu turban alb. Mă strecor tăcut în faţa lui şi rămân cât pot mai mult cu gândul la complicata noastră meserie. Rembrandt este altceva decât stăpinitorul clar obscurului. E altceva. Nimic nu s-a demolat în esenţă dela vremea catifelelor. Sunt plin astăzi de Rembrandt!              

 

 

 

 

"Rondul de noapte…. E întradevãr uluitoare şi neobisnuită această pânză mare în ramă întune-cată.Conflictul - întuneric, lumină -(clarobscur speculat admirabil) susţine o idee a monumentalului pe care risipa de forme pe o suprafată mare nu o alterează deloc

Eu jucându-mă de-a Rembrandt, 1985

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Îmi şoptesc numai mie. Toate lucrurile astea le stăpâneasc aşa de bine cu 300 de ani mai târziu când nu-şi mai au nici un rost. M-am uitat la ele cu nişte ochi ce cunosc secretele mesteşugului acesta inutil...

Omul care râde, (după Rembrandt), 1986

 

 

 

 

 

 

 

 

Pieta, (după Rembrandt) 1985 | Eu jucându-mă de-a Rembrandt, 1985

Într-o după amiază de Duminică 26 Sept. 1965     
...În capul meu se învălmăşesc imagini peste imagini, mica „Coborâre de pe cruce” a lui Rembrandt de la National Galery din Londra, minunea aceea lucrată cu griuri cu pasta aşternută într-un ceas de demenţă creatoare...

 

 "EU JUCÂNDU-MĂ DE-A REMBRANDT”

Eu jucându-mă de-a Rembrandt, copertă | Atelier, 1985

„Albumul” intitulat „Eu jucându-mă de-a Rembrandt”, început în iarna 1985, a fost lucrat cu pasteluri de ulei, a căror tehnică îmi este foarte la îndemână, s-a născut din fantezia ce m-a tentat a interpreta ceece am ales din reproducerile alb-negru după lucrările marelui olandez a fost o muncă de creaţie ce a durat aproape trei ani.

Eu jucându-mă de-a Rembrandt, 1985 | Eu jucându-mă de-a Rembrandt, 1985

Cineva m-a întrebat: „ de ce faci aceste desenuri cu atâta pasiune - Ca să-mi fac mâna, am răspuns, aşa cum un pianist îşi face rugăciunea de dimineaţă exersând câteva pagini din J. Sebastian Bach”. Rembrandt este o mare lecţie de portretistică, de compoziţie, de paletă, de mister, de dialog al umbrei cu lumina…

Mă gândesc mereu la dialogurile unor instrumente dintr-o orchestră, la frazele rostite de violoncel, de vioară sau de fagot, la răspunsul dat de un oboi, la pauzele atât de epresive şi necesare, la aşteptările acelea înfricoşătoare înainte de izbucnirea unui " Rondo “. Ce altceva este pictura ?