Atelierul artistului

 

Ce reprezintă pentru d-voastră atelierul?
-  Atelierul, cu atmosfera lui, reprezintă universul de fantasme, de vise, de iluzii, de exaltări şi de decepţii legate toate de creaţia mea…

De o viaţă am deprins un ritual unic - am mai spus- o şi altă dată, pe care mi l-a sugerat maestrul meu (Nicolae Tonitza): spălarea mâinilor la începutul lucrului şi a-mi aduce aminte că am de luptat cu dimensiunile juste ale esenţialului.

Interviu cu Sorin Dumitrescu, 1990

 

 

 

 

 

 

 

   In cele câteva popasuri mai lungi la Paris sau la Veneţia, voluptatea preferată, după ceasurile de peregrinări prin sălile muzeelor sau cotloanelor pitoreşti şi ilustre ale oraşului, era revenirea şi reluarea locului nostru, a celor doi ce eram, la bistroul sau  la cafe-ul din colţ de unde privind stada care curge ne plăcea să visăm...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ne bucuram că puteam să apelăm liniştiţi la resemnare şi mai presus de toate trăiam bucuria că aveam unde ne întoarce.

Casa şi atelierul ne aşteptau pregătite să ne primească cu braţele deschise. Şi pe măsură ce mă aclimatizam cu atmosfera atelierului mă simţeam din nou acelaşi stăpân al imperiului meu de supuşi, eroii pânzelor mele.

  De vreo zece zile lucrez la nudul meu depe şevalet sedus de frumuseţea culorilor, imperceptibila frumuseţe în care se topesc nişte rozuri pe care încerci să le prinzi, să le sesizezi esenţialul să le descoperi permanenţa... Permanenţa, ce înşelătorie plăcută, gravă pe lângă care atâţia trec fără să bage de seamă.

 

 

 

 

 

  În liniştea atelierului meu am suferit cel mai mult, ca pictor, ori de cîte ori pe pânza mea culorile sunau fals. Profesionalismul care m-a ajutat să supravieţuiesc dema-gogiei şi dogmatismului deceniului cinci mi-au asigurat o critică  "de est".

Populată cu lumea obsesiilor mele de bătâneţe - Spaima şi Regele nebun - atmosfera creaţiei picturale ce încă realizez încearcă să dea permanenţă dramatică unei realităţi şi unor adevăruri rostite cândva dincolo de vârstă şi epocă.

  

La începutul acestui an zguduit de frumuseţea sacrificiului din decembrie al tineretului român, încheiam o mică însemnare solicitată de presa locului cu gândul plin de tristeţe că: " Drumul spre libertate al popoarelor trece prea adesea prin cimitir."

Corneliu Baba, 25 mai 1990

Acum, la ora victoriei cifrelor şi calculelor când în lupta crâncenă dintre democraţie şi putere, într-un timp atât de scurt, am ajuns până la  cumplita extremă libertate de-a se muri de greva foamei în văzul aceleiaşi lumi abia ieşită din coşmar, înţelepciunea argheziană sună ca un glas de clopot: " Are omul oare dreptul la drepturi?".

Corneliu Baba, 25 mai 1990

Bătrân şi trist nu găsesc în acest perfect scenariu al confuziei alt drum decât înapoi la Spaimele mele. 

Corneliu Baba, 25 mai 1990

Uneori, revolta străzii ajunge pînă la scaunul meu de invalid, încărcată de tristeţea epilogului tragic al zilelor şi nopţilor eroice, de neuitat, din Decembrie trecut.      

16 noiembrie 1990

 În singurătatea celor 84 de ani ce am, fără să mă refugiez în amintirile de rigoare ale batrâneţii, mă simt înconjurat de umbrele celor ce au întreţinut prestigiul unei spiritualităţi, care, din păcate, la ora privatizării teoretice nu-şi mai găseşte rostul şi, mai ales, nu mai interesează decât prea puţini.                                                        

 16 noiembrie 1990

 Şi iar, o frază a marelui profet al metaforei poetice româneşti mă urmăreşte ca de obicei: "Vai, vouă învingătorilor! Puterea voastră trece la învinşi. Puterea aduce degradare şi viciu, după virtuţile pe care ţi le-ai însuşit ca să lupţi şi să birui, iar după ce ai biruit eşti nevoit să asupreşti ca să te păstrezi. Piscul e condiţionat de un declin”              

16 noiembrie 1990

Printre scenariile de atâtea ori tragice ale socialului m-am strecurat cum am mai spus-o,  cu paleta  în mână  fie copil, fie tânăr romantic, matur controversat sau  ca în zilele acestui contorsionat sfârşit de veac bătrân, sprijinit de o cârjă şi de braţul femeii ce însoteşte de aproape jumătate de secol visurile mele de pictor.

Am răspuns de curând la o întrebare destul de incomodă, aşa cum sunt, de obicei, întrebările reporterilor:Cine sunt oamenii cărora li se adresează noile căutări ale picturii româneşti? Cui trebuie să placă?

  E de dorit, desigur, ca opera noastră să fie admirată de un număr cât mai mare de oameni, capabili să înţeleagă, dar şi atunci… Acceptată, este oare ea ceea ce trebuie să fie? Gustul publicului îţi garantază deplin valoarea ei?  Alături de tine pictează, poate, cel care nu place nimănui. Într-o zi se va descoperi că el a fost cel genial. La câţi au plăcut Van Gogh sau Cézanne la vremea lor?…